Două Medeea, o singură actriță. Medeea vrăjitoarea şi Medeea femeia suferindă. Una înfrânge moartea şi cunoaşte viitorul, cealaltă trăieşte decepția prezentului. Măreție şi pasiune, într-o singură persoană. O piesă în care crima este abolită.
Opera se bazează pe versiuni ale mitului, preexistente piesei lui Euripide. Copiii nu sunt ucişi, ci sunt sacrificați pe altarul zeiței Hera, pentru a deveni astfel nemuritori, fiind salvați de furia corintienilor.
Ceea ce mă interesează la Medeea este că ea reprezintă un arhetip primordial. Ea este natura care se confruntă cu lumea burgheză. Magia şi ferocitatea poeziei, în opoziție cu setea de bani şi de putere. Ea reprezintă impulsurile primordiale, de care ne îndepărtăm tot mai mult, fiindcă devenim doar consumatori, mutanți cu priviri goale.
Sophia Dionysopoulou
Two Medeas, one actress. Medea the witch and Medea the woman who suffers. The one defeats death and speaks the future, the other lives the deception of the present. Majesty and passion in one person. A play where murder is abolished.
The work is based on the pre-Euripides versions of myths. The children are not killed. They are sacrificed to Hera so as to become immortal and, in that way, they are saved from the anger of the Corinthians.
What appeals to me most about Medea is that she is a primal archetype. She is nature confronting the bourgeois world. The magic and ferocity of poetry versus the thirst for money and power. She is the basic impulses we are moving away from more and more, as we become merely consumers, mutants, with a vacant stare.
Sophia Dionysopoulou
